de Alex Szollo
Auzim multă lume scuzând comportamentul neadecvat al câte unui individ cu tendințe de mitocănie grosolană printr-o sintagmă aruncată parcă la întâmplare: „Ei, așa e el, mai rebel.”
De fiecare dată când ajunge careva să se facă de rușine bătându-se, bând, abuzând de alcool și de alte substanțe care dau dependență sau înjurând ca un birjar, cel puțin o persoană îl va descrie drept rebel pe respectivul individ. Există ceva adevăr în asta? După mine, nu. Între rebeliune și nesimțire crasă e o diferență ca de la cer la pământ, doar că din păcate, nu toată lumea înțelege acest aspect.
În ziua de azi, de cele mai multe ori, „rebel” e vărul bastard al cuvintelor „nesimțit” și „iresponsabil”. E un cuvânt aruncat pentru a ascunde faptul că unii se comportă ca niște copii tâmpiți și avizi după reacții (indiferent de ce fel ar fi reacțiile-alea), fără să se gândească la consecințe. Dacă intervine și faima, eternul și fascinantul tăvălug numit faimă, crește vertiginos numărul de „rebeli” pe kilometru pătrat. E ușor să ți se spună că ești „rebel” când ești o beizadea care trăiește pe cai mari datorită părinților mai mult sau mai puțin influenți care-ți oferă posibilitatea de-a „sparge bani” zilnic, pe toate fleacurile și a petrece cât mai mult timp îmbuibându-te într-o mediocritate mascată cu un strat gros cât toate zilele de opulență pură. Parcă e mult mai ușor să scapi astfel de responsabilitatea pentru prostiile pe care le spui/faci. Ți se zice că ești rebel și gata.
Totuși, eu unul cred că adevărata rebeliune înseamnă cu mult mai mult. Părerea mea, pe care o expun cât pot de sincer e că și termenul ăsta, înainte de-a fi atribuit, trebuie asumat. Cu alte cuvinte, nu oricine poate fi numit „rebel.”
Rebelii sunt, în ochii mei, acei oameni care știu clar că societatea din jurul lor nu merge. Nu poți fi rebel fără să fii implicat. Rebeliunea autentică vine din dorința puternică de a schimba ceva, și de-a lăsa ceva în urmă. Tendința unora de-a confunda rebeliunea cu miserupismul ridicat la absolut mi se pare total greșită. Rebelii adevărați au vise, oricât ar fi de îndrăznețe, vise care să-i ajute atât pe cei din jurul lor, cât și pe ei înșiși să iasă din noroiul creat de societatea împotriva căreia se manifestă prin modul lor de-a gândi și de-a se comporta. Dacă un om n-a lăsat ceva în urmă, ceva după care să fie ținut minte toată viața, și muuult timp după ce-a trecut dincolo, atunci nu merită să fie numit rebel, oricâte tendințe de răzvrătire ar avea.
Rebeliunea are după mine un scop clar, un drum bine definit. Nimănui nu i se poate aplica eticheta de rebel atâta timp cât nu cunoaște timpurile în care trăiește și nu încearcă pe cât posibil să le depășească. Fără curaj, nu există rebeliune, dar curajul trebuie să fie curaj, nu îndărătnicie sau lipsă de respect. De fapt, după părerea mea, toți cei pe care istoria ne-a dat ocazia să-i numim rebeli (și în niciun caz rebelii de carton ai erei mass-media), au avut cel mai mare respect față de valorile elementare ale omenirii. Toți au apărut în momente tensionate ale istoriei, au umplut scena (unii la propriu, alții la figurat) și au lăsat în urma lor câte un mesaj care le-a depășit timpurile și i-a făcut pe cei din jurul lor să rămână muți și să se scarpine în cap.
Vreți exemple? Un Elvis Presley, un John Lennon, un Freddie Mercury, un Oskar Schindler, un Robin Hood (cât ar fi de legendar, tot rebel e). Ăștia sunt rebeli autentici. Oameni despre care toată lumea a auzit. Oameni care chiar dac-au avut defectele lor, au avut grijă să lase posterității ceva care să merite amintit. Punându-i pe ceilalți pe primul loc, au reușit să atragă atenția asupra propriilor personalități și mesaje.
Închei cu o veste bună, combinată oarecum cu un semnal tras din nou pentru toată lumea, indiferent că-s creștini ori atei: însăși religia întemeiată pe figura și miracolele lui Iisus este o revoluție tăcută, așa că țineți mereu minte că rebeliunea pură are o scânteie divină.
Sursa foto: Facebook
