Nu trebuie să fii cinefil (de altfel, nici nu mă pot numi astfel) ca să îţi dai seama că lupta dintre bine şi rău este un motiv folosit în aproape toate filmele americane.
Există unele genuri de filme a căror acţiune se bazează pe această confruntare: fantastice, animaţii, thrilere, poliţiste etc. Dar, până şi în comedii răul apare sub înfăţisarea unui şef care îţi dă bătăi de cap, a unui vecin deranjant sau unui coleg de muncă rival şi în sute de alte moduri. În filmele de groază, răul se dezlănţuie asupra victimelor, ia forme terifiante sau sadice.
De unde această atracţie a publicului către pelicule ce amintesc de basmele copilăriei? Trăim într-o lume haotică, guvernată de nuanţe de gri, unde nu există bine şi rău absolut. Suntem individualizaţi, uneori noi contra lumii, deseori ne simţim singuri în lupta pe care o ducem zi de zi cu „răul” din vieţile noastre, manifestat în diferite forme.
Avem nevoie de ordine, tânjim după delimitări clare între bine şi rău, tocmai pentru că, în realitate, această delimitare clară este imposibilă. Ne identificăm cu eroi care luptă pentru a restaura ordinea, care şovăie dar nu se abat de la drumul cel drept; iar când o fac, nu mai există cale de întoarcere. Nu doar filmele, ci şi benzile desenate cu supereroi se construiesc pe baza luptei dintre eroi şi răufăcători. Batman nu poate exista fără Joker, destinul lui Frodo ar fi lipsit de sens fără existenţa lui Sauron.
Într-o lume în care binele nu poate câştiga aşa uşor ca în filme, din simplul motiv că nu este o noţiune exactă, şi pentru că realitatea este mai complicată, avem nevoie de alinarea pe care ne-o oferă filmele în care eroii dezamorsează bomba în ultima secundă, iar răufăcătorii sunt pedepsiţi pentru acţiunile lor.
Filmele americane ne ilustrează în mod imediat, consecinţa zicalei „rău faci, rău găseşti”. Viaţa are alt ritm şi alte metode pentru a stabili ordinea în haos.
Sursa foto: Wikimedia.org
