de Alex G. Ioana
Soarele a răsărit astăzi la cinci și treizeci și cinci de minute.
Secundele nu contează, aproximația e îndeajuns de folositoare. Cinci și treizeci și cinci de minute reprezintă o rotunjire a orei răsăritului pe întreg teritoriul țării, o medie menită simplificării și standardizării. Răsăritul estului nostru are loc cu, dacă-mi amintesc corect, circa treizeci de minute înaintea răsăritului din vest. Din nou, o aproximare pentru o cifră care altfel, dacă s-ar cunoaște cu o precizie infinită, ar fi poate inutilă.
Aceasta este o eroare intenționată. O greșeală conștientă, uitată doar pentru ca noi să putem funcționa în limitele unor parametri pe care-i considerăm normali. E vorba de utilitatea unei cifre. În aceeași măsură în care acordăm timpului o valoare exprimată numeric, cu unități și subunități aferente, există și un adevăr empiric în spatele său. Iar acest adevăr nu este atât de ușor standardizabil, nu este atât de convențional pentru mințile noastre obișnuite (generalizez de dragul argumentului) să opereze cu exactitate, cu standard și cu constant. Totuși, putem testa și altfel timpul într-o manieră empirică și pozitivă. Fiindcă soarele se vede când răsare, răsăritul devine evident, prin urmare începe ziua. Iar atunci când lipsa soarelui pe cer este și ea evidentă, numim acest eveniment asfințit, sfârșitul zilei. Oricât de banală și vetustă ar fi această informație, ea nu poate fi combătută.
Extrageți din paragrafele de mai sus următoarea idee – standardizarea există pentru a simplifica realitatea; există și căi exagerate de a sparge realitatea în bucăți pentru a o analiza, cât și căi facile de a conglomera fațetele realității astfel încât să deducem ceva fără ca acel ceva să fie de facto măsurat.
În aceeași măsură în care acordăm momentelor zilei valori numerice pentru a standardiza timpul, acordăm și valori perioadelor de timp extinse, și ele modificate pentru a servi standardizării. Anul solar, spre exemplu are trei sute șaizeci și cinci de zile și șase ore, însă noi îl simplificăm la cifra rotundă de trei sute șaizeci și cinci, urmând ca după un ciclu de patru ani cele șase ore rămase să fie adunate și iar adunate până să dea cifra de douăzeci și patru, adică o zi. Adică ziua de douăzeci și nouă februarie dintr-un an bisect.
Folosim aceste valori pentru a aproxima prin urmare, în anumiți parametri, scurgerea timpului. Iar numai o schimbare paradigmatică a sistemului internațional de măsurare ar putea modifica modul în care facem aceste măsurători. Firesc, există calendare diferite, solare sau lunare. Fie că vorbim de cel Gregorian, de cel Iulian, calendarul Hijri sau chiar calendarul Juche sau (ca să menționez și un calendar solar) cel Sovietic, omul mereu a căutat să-și standardizeze timpul. În fine, acestea sunt sisteme oficializate, instituționalizate de măsurare a timpului.
Ei, eu propun să folosim un alt sistem de măsurare pentru timp. Propun ceva nou, o schimbare paradigmatică, revoluționară, un calendar metasolar care ar simplifica cu atât mai mult realitatea noastră, reducând elemente inutile din acest sistem de măsurare pentru un fenomen atât anodin precum timpul.
Știm că o dată la câțiva ani, în această țară, toată lumea care poate beneficia de dreptul scrutinului universal (și dorește să o facă), contribuie cu o părere secretă pe o foaie de hârtie (sau mai multe) ca la final, prin cumulul acestor păreri, să se desemneze (după aprobările de rigoare) un conducător al tuturor oamenilor, ales prin regula majorității. La fiecare cinci ani, instituția supremă a țării își reînoiește instrumentul uman. Ne alegem președintele.
Acum că v-am dovedit că am darul verbiajului, să argumentez și necesitatea unei astfel de schimbări în măsurarea timpului: propun să facem din cinci ani o unitate, să-i zicem mai plastic perioada de hidratare, că pare mai congenială o astfel de denumire (voi reveni cu explicații cât de curând).
Reificarea propunerii mele ar servi mai multor scopuri. Firesc, am evita astfel complicarea inutilă a valorilor temporale și am simplifica totul într-o număr mare și frumos. Cifra pletorică de o mie șapte sute optzeci și unu de zile și șase ore ar deveni atunci noua noastră unitate de măsură pentru timp, noul an, și ar include un ciclu de douăzeci de anotimpuri – ceea ce se apropie foarte mult de cele douăzeci și patru de ore dintr-o zi, fiind astfel mult mai ușor de perceput de către omul de rând.
Vreau să evidențiez și faptul că cifra lunilor ar fi de șaizeci, precum minutele dintr-o oră – care ar urma un ciclu rotativ, pornind de la lunile calendarului Gregorian la care să se adauge la nume și numărul de ordine. Am începe astfel cu luna ianuarie, februarie și așa mai departe, ca după prima lună decembrie să vină ianuarie-doi, februarie-doi și tot așa. Să nu mai spun de faptul că șaizeci este un multiplu aproape perfect pentru cifra doisprezece (nu ca patruzeci și opt sau șaptezeci și doi), baza doisprezece de calcul fiind alt element împrumutat de la sistemul Gregorian (de asta are ziua douăzeci și patru de ore și ora șaizeci de minute, fiindcă se folosește baza doisprezece – care se poate împărți exact în sferturi, treimi și jumătăți; spre deosebire de baza zece, cea uzuală, care se împarte exact doar în jumătăți și, eventual, cincimi).
Datele vorbesc de la sine, părerea mea este peremptorie.
Și atunci, firesc, la finele acestei perioade de o mie șapte sute optzeci și unu de zile și șase ore, la finele acestei perioade de hidratare, să se urineze simbolic pe buletinele de vot toți cetățenii care au dreptul și dorința să se comporte ca atare, pentru a ceremoni metarevelionul, trecerea dintre perioadele de hidratare. Alegerea președintelui ar avea astfel un scop secundar, și ar exista și aici un ciclu rotativ. O cohortă de indivizi ar urma în serie să activeze drept președinte, unul după altul, de preferat în ordine alfabetică.
Prozeliții ideii mele vor intona litanii electoratului la fiecare al cincilea Crăciun, pentru a explica de ce e bine să te urinezi pe buletinul de vot. Secțiile de votare vor fi dotate cu echipamente sanitare pentru ca votul să devină igienic, nu ca sistemul sordid folosit pe vremea calendarului Gregorian, cu ștampile.
Din păcate, anticipez, totuși, că vor exista în acest context și unii indivizi devianți care vor alege să voteze cu ștampile, indivizi bătrâni ce vor plănui de acasă și în grupurile lor de egali ștampile cu însemnul VOTAT, pentru a le folosi o dată la cinci ani, doar pentru a pune bețe în roate rotației prezidențiale arhicunoscute și pentru a periclita liniștea prestabilită. Indivizi ce vor încerca să schimbe ceva. Să schimbe ceva cu un gest protestuit de către națiunea tânără, care să arate frustrarea de neînțeles față de un sistem care nu oferă stupidele alternative politice, ci o clasă conducătoare constantă, cum (e evident) vrea toată lumea.
Nu știu dacă să-i condamn pe acești bieți nefericiți ai viitorului. Probabil, tânăr fiind, și eu voi fi printre ei în acele vremuri, și tocmai din pricina asta mi-e frică de condamnare anticipată. Ei vor fi cei care nu vor fi realizat chinurile prin care națiunea a trecut ca lor să li se dea dreptul de a se urina pe buletinele de vot, zbuciumul de dinaintea instituirii perioadei de hidratare, suferința și visele celor care au făcut tot ce le-a stat în putință ca toată lumea să aibă, pe de-o parte, unități temporale simplificate, cât și dreptul de a se urina pe buletinele de vot.
Iar acum, trezindu-mă din reveria mea pedantă, îmi dau seama că poate nu e nevoie de instituirea unei perioade de hidratare. Oricând și oriunde se dă la dispoziția electoratului posibilitatea de a se urina pe vot. Următoarea ocazie coincide, nu întâmplător, cu alegerile prezidențiale. Și poate, dacă simulacrul minorității celor care se urinează pe vot va deveni o majoritate certă, vom putea, în final, să renunțăm și la acest stupid joc politic și să ne trăim viața în indiferența prozaică pe care, din câte-mi dau seama, mulți dintre noi și-o doresc.
Soarele va apune astăzi la ora douăzeci și cincizeci și unu de minute.
