Indiferent că ești blond sau brunet, ești înalt sau scund, femeie sau bărbat, din sud sau din nord, ești OM. Și există în natura noastră, în sângele nostru, în sistemul nostru imunitar, dorința aceea bolnavă de a avea mereu dreptate. Și eu, și tu, și el, și ea, cu toții ne dorim ca la sfârșitul zilei să avem dreptate. Nu e un lucru nou pentru nimeni, pentru nicio cultură sau religie. E pur uman ce se întâmplă și se manifestă la toate vârstele, de la ăl mic și neștiutor până la ăl mare și la fel de neștiutor.
Nevoia de a fi eu cel care anticipează că lucrurile se vor așeza exact așa cum se vor așeza, implică o urmă de orgoliu, de adrenalină, de aroganță, de autostimă?!
Poate că implică, însă dozele sunt inegale și nu întotdeauna cunoscute sau controlate. Nu-i așa că dorința ca „adevărul meu este întotdeauna cel bun, chiar dacă nu e“ vine la pachet cu un gramaj considerabil de orgoliu? Nu-i așa că „eu trebuie să am dreptate“ scoate la iveală nevoia de adrenalină, care ne satisface ego-ul personal? Nu-i așa că dacă spun că „în afară de mine, nimeni nu are dreptate“ sunt arogant de la degetul mic al piciorului și până la ultimul fir de păr ridicat? Dau dovadă de autostimă excesivă dacă vă spun că „eu am dreptate întotdeauna“?
Să existe, oare, în spatele caracteristicilor sau elementelor sau însușirilor ăstora o pată de speranță?
Speranța, bat-o vina! Cică ea moare ultima. Ori sunt eu prea optimistă și vreau să cred că există o luminiță la finalul fiecărui drum, ori chiar există speranța că, poate nu în seara asta, dar poate mâine dimineață, lucrurile vor lua o cu totul altă direcție, exact așa cum am zis. Asta înseamnă că eu cred în mine, în ceea ce simt?
Mi-a zis mama că omul cât trăiește …speră.
Sursa foto: wikimedia.com
