de Bischin Maria-Roxana
Şcoala de la Frankfurt[1] acoperă o pluralitate de teorii greu de unificat. Denumirea este corelată cu evenimentul din anul 1923, când la 3 februarie, în Republica de la Weimar a lui Friedrich Ebert se inaugurează un Institut de Cercetări Sociale la Frankfurt. Două generaţii de gânditori elaborează o critică radicală asupra societăţii burgheze. Prima generaţie îi are ca reprezentanţi pe Horkheimer şi pe Adorno în perioada anilor 1931-1958. Ei au fost martori ai dictaturilor, au avut de suferit un exil în Statele Unite. Prin urmare, critica lor este una a scepticismului şi a pesimismului, dar cu orientare împotriva național-socialismului.
Jürgen Hebermas, asistentul lui Theodor W. Adorno, preia mai departe critica, până către anul 1983. Scrierile acestor trei sunt şi astăzi de actualitate şi extrem de importante pentru cine doreşte să înţeleagă și să aprofundeze concepte precum modernitate, dictatură, totalitarism, limbaj vorbit şi limbaj estetic, fascism, comunism, metalingvistică.
Herbert Marcuse, Benjamin, Fromm şi Bloch sunt şi ei reprezentanţi ai Şcolii din Frankfurt. Horkheimer îi aduce lui Kant un omagiu pentru că a prevăzut „distanţa dintre fapt şi teoria constatată[2] de savant în activitatea sa sectorială specifică ascunde o unitate mai profundă, cea a subiectivităţii colective de care depinde actul individual de cunoaştere”[3]. Formularea de „dialectică negativă”[4] transgresează tradiţia filosofică. Dialectica negativă străbate abstractul pentru a ajunge la fapte. Ea este o rupere de tradiţie. Dialectica lui Adorno, începe cu un capitol care se intitulează: Este încă posibilă filosofia?.
Numele de „dialectică” începe acolo unde se spune că obiectele sunt mult mai mult decât conceptele lor. Dialectica lui Adorno poate fi aplicată şi artei, esteticii, deoarece estetica este cea care operează cu acele concepte legate de obiecte. Dialectica vrea să stabilească linia de demarcaţie între aparenţă şi esenţă. „Nici o teorie filosofică nu scapă nemarcată”[5] în sensul că aceasta poate fi oricând reformulată şi supusă unei analize de argumente sau de contraargumente. Theodor Adorno „rupe” tradiţia filosofică raţionalistă şi se apropie de filosofia vieţii, avându-i ca repere pe Søren Kirkegaard, Schopenhauer şi Nietzsche. De fapt, Negative Dialectics a fost scrisă ca o reacţie critică la teoriile lui Kirkegaard, dar şi ca încercare de o nouă intepretare a esteticii.
Dialectica se ocupă de rezolvarea raţionamentelor contrare. Aparenţa identităţii rămâne oricum am gândi, în formă pură sau fără formă pură. Theodor Adorno prezintă afilieri cu Derrida, Lacan, Martin Jay şi Eugenne Lunn în privinţa teoriei critice şi a deconstrucţiei ei, însă aduce o critică polemică la adresa lui Heidegger.
Negative Dialectics nu închide subiectul marxismului, ci subliniază tensiunea dialectică şi rezistenţa sistemului social. Locul lui Adorno în discursul avangardist este larg contestat din cauza tentaţiilor postructuraliste: „Critica sa vizează nucleul modernismului şi al avangardei. Ceea ce este nesatisfăcător Şcolii de la Frankfurt nu este dialectica negativă şi aparatul critic, ci valorile pozitive ale modernismului tradiţional”[6]. Adorno discreditează teoria marxistă, dar păstrează din aceasta elemente valabile poststructuralismului.
Adorno gândeşte „împotriva tuturor”, de aceea lucrarea sa se numeşte Negative Dialectics, dar gândeşte în sensul avantajos „împotriva tuturor”, fiindcă arată lipsurile dialecticii. El dezbate în studiul său o versiune a dialecticii tradiţionale hegeliene, în care transpare negativitatea. Aici insist a nu se confunda negativitatea cu pesimismul (care este cu totul alt concept). „Negativ” se referă aici la o atitudine de a nega în mod logic cele spuse de dialectică. Adorno nu admite integrarea contradicţiilor în dialectică; doar Sartre a mai admis contradicţia finit-infinit, ceea-ce-apare şi ceea-ce-nu-apare. A face dialectică doar pe contradicţii este ca şi cum ai dori să pictezi un pătrat în 2 culori, ori ştim foarte bine că nu antinomiile produc sinteza esenţialului, cât argumentele aduse în favoarea cauzei dezbătute. Nu trebuie să gândim dual, dar trebuie să gândim din perspective multiple – acest mesaj încearcă a ni-l transmite Adorno.
Conform lui Adorno trebuie să afirmăm: „cana de cafea există aici”. Deci ea există în realitate, fiindcă i s-a dat o formă conceptului de cană (adică e făcută din porţelan, e rotundă, înaltă şi are o toartă). Ceea ce are această formă, numai „cană” se poate numi şi nu poate fi altceva. Într-adevăr, ea ascunde ceva în ea, dar ceva finit, şi nu infinit, după cum dorea Sartre să vadă infinitul în toate. Sartre ar fi spus că ceea ce ascunde cana este transcendenţa, ideea formei de cană; dialectica spune că ceea ce ascunde cana este forma ei materială şi imaginea abstractă de cană ce se formează la nivelul „noemei” husserliene.
Adorno propune puterea dialecticii negative pentru a obţine distanţa necesară dintre ceea ce se teoretizează şi ceea ce este real. Dialectica negativă este o gândire ce provoacă „ameţeli” cognitive, este o formă de deschidere a lumii şi a subiectului, un atac atât la adresa nominalismului, cât şi la adresa fenomenelor reprezentative în filosofie, care sunt înfruntate într-o mişcare dialectică şi consistentă în separaţia diferenţei dintre sciziunea constantă a părţilor şi dezintegrarea unitarului.
*Fotografie proprie in Arhiva de Ceai şi Cafea, strada Arhivelor, Sibiu.
[1] Şcoala de la Frankfurt putem spune că este un echivalent al Şcolii Analelor din Franţa; cu toate că nu a avut aceeaşi amploare şi aceeaşi activitate durabilă precum Şcoala Analelor, între cele două Şcoli nu prea există asemănări. Şcoala din Frankfurt s-a preocupat mai mult în a elabora teorii legate de dialectica hermeneuticii, pe când Şcoala Analelor este prin tradiţie, o Şcoală de istoriografie. Şcoala de la Frankfurt îşi începe activitatea ca un institut de studii sociale, la cererea Republicii de la Weimar din 1923. Şcoala are ca scop elaborarea de teorii şi critici dure la adresa societăţii burgheze, iar reprezentanţii primei etape, Horkheimer şi Adorno au fost martori ai dictaturilor.
[2] Max Horkheimer, Teoría tradicional y teoría crítica, Amorrortu Editores, Buenos Aires, 1974.
[3] Santiago Castro Gómez, Teoría tradicional y teoría crítica de la cultura, Universidad Javeriana, Bogota, pp.113-122.
[4] Susan Buck-Morss, The Origin of Negative Dialectics: Theodor W. Adorno, Walter Benjamin and the Frankfurt Institute, Free Press, New-York, 1979.
[5] Theodor Adorno, Negative Dialectics, New-York Press, New-York, 1973, p.7.
[6] Peter Uwe Hohendhal, Prismatic thought, University of Nebraska Press, Nebraska, 1995, p.12.
