Ce este el arte povera? Ce se petrece atunci când el arte povera se poate transforma în derivaţii ale artei minimaliste precum funk art, eco-art, MADI-art? El arte povera este un gen artistic al anilor 1970 destul de versatil. Infortuitatea constă în faptul că, această artă poate fi fabricată din orice. Spun „fabricată” şi în sensul materialistic al artei MADI a anilor 1960. El arte povera ne poate bucura atât de des, întrucât ea transmite mesaje estetice decodificate a propriul lor simbolizant, obiectul transpus pe o suprafaţă colorată sau obiectul tranşat interior prin crearea de spaţii alternative. La 1936, Walter Benjamin scria o lucrare intitulată Opera de artă în epoca reproducerii sale mecanice, ca o replică turnantă la adresa avangardismelor. Trebuie să menţionăm că, anii 1970 şi 1980 se transformă într-o oglindă simetrică a anilor interbelici, întrucât se manifestă din nou elemente culturale precum trans-avangarda italiană, neo-avangardismul anilor 1980, el arte povera, funk-art, neo-expresionimul abstract minimalist. Aceste matrici deveniseră tipare în care să se toarne noul material al creaţiei artistice, întrucât varietatea postmodernităţii nu diferă cu nimic de era interbelică a avangardelor.
El arte povera nu doreşte o reproducere mecanică a idealului estetic, ci una cât mai insolită şi mai aproape de creativitate; idealitatea sa începe de la materiale cât mai simple, la îndemâna oricui: hârtia, creionul, cartonul, bucăţi de linoleum, bucăţi de textile/cârpe, bucăţi de plante, scoarţă de copac, pietre sau obiecte ale mineralogiei, toate acestea fie sunt „aduse” din exterior pe o suprafaţă plană pictată colorat, fie sunt din decorul interior al planului, astfel încât să dea senzaţia că ele „deschid” opera de artă spre lectorul vizual al acesteia. Se creează acel „loc de deschidere al operei de artă” de care vorbea adesea Martin Heidegger în Originea operei de artă. „Locul de deschidere al unei opere de artă” este acel nivel la care îi sunt transmise lectorului o parte din semnificaţiile operei de artă sau este locul unde arta ca obiect devine consubstanţială cu fiinţa umană.
Suprafeţele desenate pot fi coala de hârtie cât mai simplă sau bucata de lemn, sau bucata de material textil, peste care se suprapun obiecte. Este o artă, după cum îi spune numele, „săracă” şi apărută în acele medii ale spaţiului citadin italienesc nedezvoltate social şi economic, motivul pentru care, arhitectura povera lucrează prin crearea de spaţii alternative[1] atât ale interiorităţii obiectului, cât şi ale fiinţării. Dacă este frumoasă el arte povera? Se spune că trăim domnia frumuseţii, „chiar în timp ce ea nu mai este prezentă în arte”[2]. Dar, el arte povera lucrează prin categoria estetică a simplităţii: Arte povera foloseşte materiale simple precum carton, linoleum peste care este aşezat un obiect al cărui semnificant lipseşte, dar se instituie pe scenă semnificatul, sau sensul propriu al obiectului care va deschide un spaţiu vag. Demersurile semiologice au observat că obiectul se constituie într-o imagine şi că „substanţa cognoscibilă”[3] leagă doar aparent forma de real şi că, trebuie să se reducă în termeni minimi, la arhetipuri orice. Se petrece un fenomen al simultaneităţii simbolice sau acel moment în care simbolizantul se disipă în simbolizat.
Atât Guattari, cât şi Deleuze consideră că scopul ei este angajarea spre „omogenizarea” materialelor folosite, chiar şi folosirea unor materiale entropice, precum neon, plastic, ţigle, cărămidă este acceptată. Această artă respectă şi nişte ritualuri arhitectonice, are un gust aparte spre ordine, spre geometrizare, spre reprezentare de oraşe sau metropole în miniatură. Arte povera este o artă a metropolelor din materiale cât mai simple, o artă a locuirii artistice, termenul fiind folosit în sens heideggerian.
(Mario Merz, Igloo de pietra, 1982.)
În acest caz, simbolul reprezentat de obiect nu mai are consecvenţă, adică acea cauzalitate logică a simbolului despre care povestea Tzvetan Todorov, ci el deţine o simultaneitate completă: Jacques van Gineken numește aceste simboluri ca fiind „interjecții metaforice” în eseul Reconstrucția tipologică a limbilor arhaice ale omenirii (Amsterdam, 1939). La fel erau și hieroglifele egiptenilor sau ideogramele sumeriene. „Este un accident lingvistic atunci când semnul coincide cu un obiect în privința sensului”[5]. Simbolizantul este o parte a simbolizatului. Obiectul originar, iglu-ul, este transformat în acest context într-un limbaj plastic sălbatic: ideea de iglu este o punere în gardă a ceva care poate să fie sau să nu fie real, dar ideea existenței sale o face ca fiind deja prezentă. Avem de a face cu o anterioritate, de aici funcţia narativistă a simbolului-iglu în planul natural sau artificial creat. Se creează astfel confuzia antecedentului cu consecventul. Obiectul ce se constituie într-o imagine devine „substanţa cognoscibilă”[6] necesară catenării formei de real. În acest sens, toate materialele şi „tehnicile mixte” de reproducere ale artei trebuie omogenizate. Câmpul transcendental al interpretării este astfel anulat şi vom rămâne la interacţiunea directă cu opera de artă.
[7] Mario Merz & Zaha Hadid, Museum Interior 13, 2010.
Cam aşa este perceput spaţiul de către arte povera: „Spaţiul primordial nu a fost saturat economic, spaţiul abstract nu a fost saturat economic, însă spaţiul în care noi locuim a fost saturat economic. Utopia este să salvăm spaţiul în care noi trăim de saturaţia economicului şi să discutăm despre calitatea spaţiului în viitor,” ne spune Piere Giovanni Castagloni în studiul-eseu Mario Merz (2006).
Ca şi exemple deosebite ale genului arte povera, amintim: Le case girano, construită de Mario Merz la Trienala din Toronto din 2011; Triplici Tenda de Carla Accardi, Italia, 1969; Sfera Mapamondo a lui Michelangelo Pistoletto, 1968; L‘altra figura a lui Giulio Paolini, 1967. Mario Merz este cel care a devenit cel mai cunoscut creator al acestui gen de artă, el aducând ca şi lait-motive decorative hemi-sferele; însă arte povera împrumută şi elemente de la alte corpuri geometrice precum cubul, paralelipipedul sau prisma în diferite feluri: „Intenţia mea este să creez o arhitectură care începe de la nimic şi se extinde în afară.” Igluu-ul era la Merz forma ideală de a construi un environment din a cărui structură să germineze ideile abstracte şi materializabile. Arte povera este şi o artă minimalistă, ea fiind o simplificatoare a design-ului interior ocupat de obiecte. Este o artă foarte creativă în multe cazuri, ca şi în cazul de faţă, ea dorind să inventeze chiar diverse instalaţii care să bucure estetic privitorul. Trebuie să reţinem că decorul promovat de el arte povera se înscrie într-un „pluriperspectivism artistic”[8] asemănător lui Hans Haacke creatorul Grass Grows-ului din 1969.
[1] O nouă teorie apărută în arhitectură prezentată la saloanele internaţionale de artă.
[2] Yves Michaud, La crise de l´art contemporain. Utopie, démocratie et comédie, Presses Universitaires de France, Paris, 1997, p.62.
[3] Cesare Brandi, Teoria generală a criticii, Editura Univers, Bucureşti, 1985, p.7.
[4] Mario Merz, Sculpture Igloo de pietra, 1982, https://commons.wikimedia.org/wiki/File:KMM_Merz_01.JPG?uselang=ro
[5] Ferdinand de Saussure, Prelegere Varia Linguistica, Bordeux, 1970.
[6] Cesare Brandi, Teoria generală a criticii, Editura Univers, Bucureşti, 1985, p.7.
[7] Mario Merz & Zaha Hadid, Museum Interior 13, 2010, https://commons.wikimedia.org/wiki/File:MAXXI_Museum_interior_13_-_Mario_Merz.JPG?uselang=ro.
[8] Ihab Hassan, The Postmodern Turn, Essays in Postmodern Theory and Culture, University Press from Ohio, Ohio, 1987.
