Niciodată nu ești singur, ci singurul!
Emil Cioran
Prolog: Pentru că uneori prietenul tău cel mai bun ești tu însuți. De obicei, când asculți tăcerea.
De multe ori mă gândesc la oamenii care merg pe stradă. Dacă au un scop – pentru mine. Aș înnebuni dacă o viață întreagă am merge doar pe străzi goale. Deși, cu adevărat, asta facem. Ne omoară aparența, nu suntem capabili de a empatiza până la faptul în sine. Incapacitatea de a înfrunta și îndura singurătatea ne face să dorim iluzia ei. De multe ori avem o relație doar pentru a fi singuri împreună. Sau pentru a face nimicuri, nimicuri care să creeze o legătură.
Niciodată nu am crezut că există o iubire mare, aflată în afara rațiunii sau a socialului. O iubire mare este una fanatică. Sau revelatorie, pentru cei al căror dumnezei vor asta. Singurătatea adevărată are decența de a veni neînsoțită și de a bate la ușă cu o tăcere, ca în momentele când ești în casă și simți nevoia să deschizi ușa, deși nu a bătut nimeni- un gest primitor pentru a preîntâmpina nimicul. Cele mai mari tragedii nu sunt nici singure, nici colective; ele se întâmplă când ești singur în mijlocul întregii lumi… Tragedia cu un singur actor e piesa absurdului; tragedia colectivă e genocid.
Dacă Dumnezeu e Dumnezeu și le poate pe toate, te întrebi dacă a vrut dintotdeauna să fie dumnezeu și de ce. Dorința de creație (a lui sau a oamenilor?!) l-a făcut Dumnezeu. Odată cu Dumnezeu s-a născut și singurătatea. Orice creație genială e organică, se detașează de tot ce se găsește în afara sa, prinde viață într-atât de mult, încât ajunge să fie mai longevivă decât propriul creator. Destinul strigă în mine! Dumnezeu e un Hamlet – la fel și lumea pe care a creat-o. Nimeni nu a vrut stigmatul de operă genială și, totuși, trăim în aceeași ramă scumpă, într-un Louvre vizitat cu interes de îngeri și draci, care ne observă ca pe un mare tablou, fără să știe că, de fapt, muzeul e plin de oglinzi. Omenirea e reflexia narcisiacă a supraumanului din noi.
Cu toată singurătatea asta, e lucru mare să aparții unui loc. Nu e ca și cum pământul își spune cuvântul și puterea. Noi ne spunem cuvântul și puterea. Pământul din noi urlă. Locurile sunt ca oamenii. Oamenii, fără un loc al lor, nu mai sunt oameni, devin animale sau dumnezei.
Cîrjă Mihai-V.
Ilustrație de Cristina Stan
