Oamenii sunt fiinţe raţionale. Raţiunea ne ajută, printre altele, să conceptualizăm şi să clasificăm prin denumiri lumea înconjurătoare dar şi obiectele pe care nu le putem vedea cu ochiul liber. Acestea din urmă sunt cunoscute, în urma unui proces de abstractizare ştiinţifică, prin care deducem că unele elemente există şi că au un rol important în lumea noastră. Astfel, suntem învăţaţi că cea mai mică unitate dintr-un element chimic este atomul, format din microcomponente, precum: electroni, protoni şi neutroni, care îi asigură funcţionalitatea. În plus, cunoaştem rolul vital al celulelor aflate la baza propriului organism şi modalitatea lor de a se divide, de a îşi atinge scopul şi ulterior de a muri. Prin urmare, recunoaştem că există un ciclu al vieţii şi că inevitabil, aşa cum li s-a întâmplat şi strămoşilor noştri, calea morţii va fi cândva urmată şi de noi.
Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, moartea este echivalată cu ,,oprirea tuturor funcţiilor vitale, sfârşitul vieţii, deces!”. Interesantă este şi interpretarea opusă – cea a lipsei morţii, ,,nemurirea, veşnicia”. Cunoscutul filosof Martin Heidegger considera că sensul vieţii este moartea. Dar oare acesta este răspunsul pe care noi îl acceptăm, de bunăvoie, în straturile cele mai adânci ale conştiinţei noastre? Cum ar suna o răsturare a acestei paradigme filosofice, prin ideea că sensul morţii ar fi viaţa?
În limbajul comun, concepţia dată de oameni – morţii este de sfârşit, de atrofiere a trupului supus principiilor îmbătrânirii. Cu toate acestea, dispariţia fizică dar nu şi spirituală a persoanelor este una permanentă? De altfel, conform mitologiei egiptene dar şi a budiştilor, moartea există pentru a se asigura o renaştere a propriului spirit. În acest sens, oamenilor li se acordă şansa unui nou început, în care amintirile legate de viaţa anterioară sunt şterse, tocmai pentru a se asigura acea regenerare a sufletului. Dar această ştergere completă a amintirilor este contrazisă de persoanele care atestă episoade de tipul deja-vu-urilor sau chiar episoade de reamintire a vieţii anterioare. Aceste persoane recunosc locuri, persoane, obiecte etc care le generează, în mod inexplicabil, un soi de viziuni. Aceste impresii conţin detalii precise legate de spaţiul şi timpul în care acele persoane au fost puse în contact, pentru prima dată, cu locurile, persoanele, obiectele recunoscute.
Un fapt remarcabil este credinţa mai multor popoare în nemurire, în reîntoarcere. Acest fapt nu este doar o simplă atestare. Unele popoare realizau ritualuri specifice pentru a ajuta spiritul uman să ajungă la zei. La egipteni se practica mumificarea, la daci şi celţi se asasinau tineri bărbaţi, care aveau să devină misionari, porţi de legătură între zei şi pământeni, dar şi ghizi ai noilor suflete. Dacii credeau în nemurire şi considerau că moartea este singura cale pentru obţine nemurirea. Moartea era doar o modalitate de a comunica cu zeii. Galii, celţii, cu precădere druizii considerau că nemurirea este asigurată prin transferul sufletului într-un alt corp. O logică se ascunde în spatele lecţiei de morală a celţilor cu privire la viaţă şi moarte. Aceştia vedeau viaţa ca o modalitate de a învăţa o lecţie, iar şirul reîncarnărilor avea rolul de a ajuta sufletul uman să acceadă la cunoaşterea supremă. Moartea era privită ca o meditaţie a sufletului la lecţia primită în cadrul unei vieţi.
Aşadar, privim către moarte ca la un inevitabil sfârşit deoarece ne este teamă de ceea ce nu cunoaştem. Moartea reprezintă pentru noi, oamenii, durere. Cu toate acestea, dacă teoria reîncarnărilor ar fi corectă, atunci s-ar putea explica, de ce viaţa umană este supusă unei ciclicităţi, prin care generaţiile ajung involuntar, să comită aceleaşi greşeli ca şi strămoşii lor. Practic, noi ne naştem, învăţăm să vorbim, să ne autocunoaştem, să explorăm lumea din jurul nostru, să credem că suntem invincibili şi chiar nemuritori, să ne adaptăm mediului social în care trăim, să muncim, să ne facem o familie, să îmbătrânim şi, involuntar, să murim. Dar oare totul se opreşte aici sau există ceva mai mult decât atât? Până la urmă, moartea şi viaţa sunt doar simple definiţii, fiecare om este unic şi are libertatea de a îşi construi propria concepţie despre sensul vieţii sau al morţii.
Foto: photopin.com
