Recunoașterea și valorificarea tradițiilor românești au devenit o tendință foarte „la modă” în ultimii ani, plecând de la muzică, unde melodiilor populare li s-au adăugat câteva accente electro/hip-hop, până la haine, unde s-a decis că ia poate fi purtată oricând pentru că „dă bine” (chiar dacă purtătoarele de ie sau noii ascultători de Maria Tănase poate că nu știu cum stă de fapt treaba cu aceste valori tradiționale). A devenit, așadar, un soi de „curent modern” din care ar vrea să facă parte și ultimul film al lui Ovidiu Georgescu, Ultimul Zburător, care a transformat zburătorul din legende, adică simbolul bărbatului ideal după care suspină tinerele fecioare, într-un motociclist cu cercel argintiu-sclipicios și geacă de piele, pornind de la premisa că într-o societate atât de haotică şi superficială ne-am uitat legendele, așa că cineva trebuie să ni le amintească.
Motociclistul zburător, Zanoni, interpretat de Gabriel Duțu, „denumit după eroul romanului cu același nume scris de Edward Bulwer-Lytton, un mag din Vechea Persie care nu se poate îndrăgosti fără să îşi piardă nemurirea”, care „plimbă noaptea fetele cu motorul”, oferindu-le mai târziu shoturi de poțiune magică, locuiește într-un conac vechi cu un alt prieten, fost-zburător, Manolică (Constantin Cojocaru). Zanoni se îndrăgostește de Eliza (Iulia Verdeș), o debutantă în ale muzicii dance, cu care „a avut o chimie ciudata” atunci când a văzut-o prima oară la concertul ei.
Față de celelalte „manifeste tradiţionale”, care au reușit să culeagă „enoriaşi” pentru că au intuit cum să îmbine coolul cu popularul, în Ultimul zburător nu mai există armonie între ce este tradițional și ce nu, și ajunge să fie doar un soi de talmeș-balmeș de replici filosofice și cuvântări telenovelistice. În toată ambianţa de film de televiziune parcă și uităm că este vorba de o legendă populară, fiind „izbiţi” de replici precum „Unde-i tripul?” (atunci când Eliza „cinează” la conac cu Zanoni), și multe alte englezisme care nu sunt justificate : „Ea este Tamara, wedding-plannerul nostru”, „m-ai google-it”, „E ok cu jet lag-ul” etc.
Paharale de tip IKEA din conacul zburătorului, pe care Manolica le șterge cu grijă, sunt un exemplu de detaliu scenografic de care nu s-a ținut cont sau pur și simplu nu a fost socotit ca fiind important, dar care a reușit să strice (și mai mult) din acea „veridicitate” a zburătorului, pe care au dorit să o creeze inițial.
Eliza își întâlnește tatăl (mort), meșterul Gabriel și fost zburător (Marius Bodochi), la „graniţa dintre viață și moarte”, care, cântând la pian, o sfătuiește pe aceasta că trebuie să creadă în zburători. Imediat după acest discurs motivațional-filozofic, Eliza se întoarce în realitate și, convinsă fiind, se „angajază” într-un amor ce se vrea a fi pasional cu Zanoni, într-un pat cu lenjerie roșie și decor de studio foto, alăturarea acestor secvențe nefăcând decât să răspândească o atmosferă sinistră.
Personajele sunt caricaturizate, în special tatăl logodnicului Elizei, Gelu Stroenescu, (Constantin Cotimanis), deținător de trust media și producător al emisiunii „Romanian Sweethearts”, la care vor apărea ulterior Eliza și logodnicul ei Cătălin (George Ivascu). Acesta poartă un inel masiv de aur (pe degetul mic, cum altfel?), mănâncă murături la birou, udă atent florile și are replici precum „Daca nu ți-o călăresc alții, ți-o călăresc eu”. Din nou, uităm că urmărim un film care aspiră la trezirea unei conștiințe tradiționale în spectatori pentru că se contrazice prin propria-i viziune. Incantația-melodie pe care Eliza o cântă la emisiune, în final, înainte de a-l înjura nu foarte tradițional pe Gelu Stroenescu, trebuie să reflecte doina, spune regizorul, însă la ascultarea acesteia în niciun moment nu ne putem gândi la doină, poate, cel mult doar la un dialect știut doar de cunoscătorii în ale zburătorilor.
Scenaristul, Mihai Mănescu, spune despre film că este unul despre frică și.mai mult decât atât, despre cum trebuie să trecem peste frică pentru a ne urma visele. Aceasta este combinată și cu noțiunea de dualitate, care presupune că la mijlocul binelui și răului se găsește iubirea. Metafora găsită a fost creeare unei povești în care o divă renunță la viața mondenă și fuge cu un zburător (care demisionează ulterior din această funcție și își abandonează motocicleta plus geaca de piele, pe care o inlocuieşte cu un pulover roz) într-o dubiță a unui teatru de magie (bineînţeles).
Deși acest manifest ar putea părea unul nobil, din dorința prea mare de a-l face actual și atrăgător publicului, cel mai mult s-a apropiat de granița dintre parodie și basm-pierdut-pe-parcursul-filmului. Rămâne de văzut dacă următoarele două filme „promise” din trilogia ”Promissum”, care se anunță a fi despre legendele Meșterul Manole și Miorița, vor fi realizate într-un mod mai puțin telenovelistic şi mai mult cinematografic.
Sursa foto: Realitatea.net
