Zbor deasupra noastră

Distribuie!

de Raluca Fătu

Spiritul de sărbătoare, că vrem sau nu, tot ne acoperă. Dacă anii trecuți nu simțeam că bate la ușă Crăciunul, anul acesta este cu totul diferit, cel puțin pentru mine. Pentru că a nins de câteva ori, mi-am adus aminte de copilăria în care, aproape de fiecare dată, în ajunul Crăciunului era în curtea de la țară zăpada albă și neatinsă de pași. Pentru câteva momente, haideți să ne amintim cu toții de diminețile în care abia așteptam să vedem ce ne-a adus Moșu’, să vedem dacă sub brad găsim ceea ce ne-am dorit și să mâncăm, să ne bucurăm cu familia și să ne jucăm toată ziua în zăpadă. Cu siguranță ați avut parte măcar o dată de ceea ce eu descriu ca fiind sărbătoarea perfectă a copilăriei. Ceea ce ne încălzea sufletele și ne făcea să plângem de bucurie când în sfârșit ne trezeam în dimineața de Crăciun erau cu siguranță cadourile. Nu întotdeauna primeam ce doream, dar curiozitatea de a desface ceea ce găseam sub brad era prea mare și acoperea micile dezamăgiri.

Cum ar fi să ne trezim încă o dată copii și să retrăim ziua cea mai frumoasă de Crăciun pe care o ținem minte de parcă s-a întâmplat ieri? Să deschidem ochii, să țopăim veseli din pat și să ajungem curioși la fereastra de la care vedem cum ninge și cum stratul de zăpadă tot crește, fără a da semne că ar vrea să se oprească în curând. Să mergem lângă brad și să ne vedem părinții care ne așteaptă să ne deschidem cadourile și apoi să mergem cu toții la masă. Să avem parte de cel mai bun mic dejun de până atunci, de care să nu ne mai săturăm. Apoi să ieșim afară și să ne jucăm până ne îngheață mâinile și nu ne mai simțim picioarele, iar după ce ne încălzim să o luăm de la început. Apoi, spre seară, să ne băgăm în pat, să avem lângă noi o cană fierbinte de cacao cu lapte pe care să o bem în timp ce ne uităm la un film despre magia sărbătorilor pe care le trăim. Și apoi să adormim zâmbind, știind că totul este perfect.

Unii dintre noi au aceste amintiri sau măcar o parte din ele. Dar nu toți copiii sunt atât de norocoși. Aș vrea ca toți să știe ce semnifică familia cu adevărat, cum arată o carte și cum se simte afecțiunea celor apropiați. Este un clișeu faptul că în preajma fiecărui Crăciun vorbim despre cei mai puțin norocoși, care nu au parte de toate cele pe care le trăiesc alții. Dar privind în ansamblu, în ultimul timp se vorbește din ce în ce mai mult despre aceștia în afara perioadei de iarnă. Că ne referim la sărmanii copii care nu au școli în sate și sunt nevoiți să se deplaseze kilometri întregi pentru a ajunge la o clasă aproape încălzită. Ori că amintim de cei care nu au bani să își cumpere cărți, haine și mâncare sau că vorbim despre cei maltratați, bătuți și înfometați de părinți cu etica unui călău. Sufletele triste nu sunt uitate în restul anului, dar oricât de mult am vorbi despre ele, se pare că situația lor nu se schimbă.
Inevitabil revenim la cele 2 foarte importante instituții care ar trebui să se ocupe de remedierea acestor situații: școala și biserica. Școala ar trebui să se lumineze puțin și să realizeze odată că ea, cadrele didactice din ea, au obligația de a îi ajuta pe copii, de a îi îndruma și de a îi susține. Ei le sunt profesori, mame, tați și bunici și nu au dreptul de a-și bate joc de copii. Zilele trecute vedeam la televizor cum un așa numit profesor obliga elevii să îi cumpere o „carte“ (o broșură ce număra câteva pagini) la prețul de 50 RON. Acesta nu se numește profesor, mentor sau îndrumător. Este un oportunist care nu se gândește că în loc să stea cu mâna întinsă și să ceară bani de la toată clasa, ar putea să deschidă gura și să explice chipurilor nedumerite din fața lui, materia pe care teoretic o predă. Dar nu, el preferă să amenințe, să oblige și să se răstească la copiii care nu își permit să dea atâția bani pentru a fi siguri că trec clasa. Și el nu este singurul de acest fel. Exemple sunt cu miile, cu siguranță chiar și mai grave.

Iar Biserica... parcă este în zadar să înșirui responsabilitățile pe care aceasta se laudă că le are și le îndeplinește. Ar trebui să dea, nu să ceară. Să ajute, nu să pună piedici. Să îndrume, nu să manipuleze. Spuneam mai devreme că sunt sate în care copiii nu au o școală și merg pe jos sau cu mașina (cei mai norocoși) pentru a ajunge într-un loc în care să învețe să scrie si să citească. Dar cu siguranță acele sate au o biserică. Că doar e păcat să nu fie o casă a lui Dumnezeu și pe la ei. Dar școli și spitale nu e păcat să nu fie? Nu e păcat că mor oameni pe străzi și copii rămân needucați? Ce le pasă lor, cât timp au icoane din aur și cruci pe care să le vâre sub nasul așa-zișilor credincioși creduli care habar nu au ce e religia de fapt. În loc să își umple buzunarele larg deschise atunci când intră în casa omului, ar putea să împartă și să ajute nevoiașii. (Știu că sunt și preoți care nu vor pica în smoala fierbinte de după viață, dar ei sunt semnificativ mai puțini decât ceilalți care fac de râs casa Domnului pe care susțin că îl slujesc.)

Robelor negre și goale ar trebui să le fie rușine de ce ceea ce sunt!

Sursa foto: Wikimedia.com

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*