O călătorie în arta lui Shalom din Safed

de Bischin Maria-Roxana

Pe numele său real Shalom Moskovitz din Safed (1895-1980), Shalom din Safed este un pictor al stilului naiv-iconografic, dar și al stilului miniaturial-iconografic. Este un pictor ce preia vivacitatea în tonuri de allegro de la fauvul Henri Matisse, dar și pe cea a stilului miniaturial folosit în Evul Mediu pentru executarea graficii de carte și de icoană, fără a propulsa o tentă cultural-biblică, ci doar o viziune autentică, fără tehnici academiste. Preocuparea sa principală este aceea de a reda scene din Biblie încărcate și de o oarecare doză de umor, de teatralitate: Moise, Johan departing by boat, Queen of Sheeba, The Others, Noe, A simple genesis, Trees and birds, Joseph telling his father his dreams.

Același stil îl va practica și Marc Chagall în picturile executate pe vitraliu precum Moise cu tablele legilor (1956), Moise primind cele zece porunci, Moise primind tablele legilor, Întâlnirea dintre Rooth și Vooz, Îngerul de la porțile paradisului, Adam și Eva, Exilul din paradis, Abraham și Sara, Cele 19 ferestre de la Catedrala din Metz, Crucificarea albă (1938).

De ce acești pictori jonglează cu miniaturialul? Personajele sunt redate în protrete de mici dimensiuni, sunt schematizate ca și cum se dorește eliberarea de propria lor materialitate tocmai pentru a se jongla și cu tușa de umor a creionului; astfel, prinvindu-l pe Moise în tablourile lui Chagall sau cele ale lui Shalom din Safed, nu simțim că transcendentalismul ne apasă ci putem incerca senzația unor personaje prietenoase. Este de fapt ingenuitatea cea mai pură încărcată de umor, teorie pe care o dezvoltă Ernst Viktor Mașek în studiile dedicate artei naive. De exemplu, Crucificarea albă a lui Chagall îl reprezintă pe Iisus în veșminte albe pus pe o cruce albă; nici măcar Chagall nu mai dorea crearea unui contrast de culoare, ci dorește să instituie un contrast simultan, astfel încât privirea să fie absorbită mai degrabă de culoare decât de formă. Este ideea artei abstracte preluată de pe filieră fauvistă, matissiană (de la Henri Matisse) conform căreia culoarea pură este esența pură, iar forma nu mai limitează acest corpus, această corporalitate organică a culorii. La fel făcuseră Louis Vauxcelles sau Henri Matisse, care eliberaseră culoarea de propria-i geometrialitate, de propria-i volumetrie și de constanta limitativă a causei materialis aristoteliene. Crucificarea albă parcă nu este întâmplător executată de către Chagall chiar la 1938. Era anul în care fascismul și nazismul deveniseră o alianță, anul greu pentru Europa, era ca un presentiment ante-belic anului 1939.

Acest Shalom din Safed este asemănător tehnicii lui Chagall. Istoricul vieții celor doi pictori este asemănător, amândoi sunt evrei la origine iar acest lucru nu i-a împiedicat să își releve acest lucru în arta pe care ei o pictau. Arta lor este arta satului evreiesc, a orizontului spiritual evreiesc, a scenelor biblice, a mersului pe acoperișuri, a tradițiilor evreiești. Este o artă purificată a esențelor la care trebuie să ajungem, o artă în care culorile nu sunt ostentative precum la expresioniștii simboliști, nu sunt nici violent-sălbatice precum la grupul fauvist, dar nici apolinice precum la Kandinsky sau Klee: sunt culori de frescă litografică. Culoarea are la Shalom din Safed reflexia pură a cerului văzut prin suprafața unei ape liniștite, culorile devenind astfel un axis mundi coordonator.

Pe lângă personajele biblice, Shalom din Safed acordă o atenție sporită copacului. Copacul apare reprezentat de multe ori în litografiile sale fiindcă în tradiția evreiască un copac are atât de multe conotații vitale: Vegetația în general și copacul în particular au o mare putere de fascinație. Pomul anunță prezența apei, deci a vieții. Umbra lui este un adăpost. Copacul înmugurește, înverzește, crește dintr-un trunchi care părea mort. Arborele mereu verde evocă eternitatea. Sămânța unui copac mare nu se poate compara cu locul pe care-l ocupă acesta între cer și pământ[1], ne spune Maurice Cogacnac, iar măslinul este primul pom ieșit din apele potopului.

Elie Wiesel a încercat să transpună picturile tip litografie ale lui Safed în mesaje literare în cartea intitulată Images from the Bible. The paintings of Shalom of Safed, the Words of Elie Wiesel (1961; Statele Unite). Este o gramatică a reprezentării miraculosului, o sinteză unică între originalitate și stilul miniaturial al litografiilor executate fără tehnică sau stil academist. Este o artă a folclorului evreiesc similară și artei maramureșene de la Săpânța.

Picturile sale iconografice vor avea patru funcții:

• icoana ca simbol şi mijlocitor al sfântului reprezentat, ea având un rol multiplu- estetic, pedagogic (dă învăţături din istoria Bisericii),
• latreutic (însoţeşte cultul divin),
• haric (mijloceşte harul divin)[2], d) umoristic.

Arhaismul prin care sunt redate portretele și benzile de personaje amintește puțin și de manierismul romanticizat. Motivele vegetale sau portretistica în miniatură sunt două tehnici de desen destul de complexe la Shalom din Safed,  ele se disting printr-un colorit de tonuri în culori reci asemănătoare vitraliilor, dar mereu diluate astfel încât să fie apolinice, să contopească transcendentalismul divin cu forma geometrică ce trebuie umplută.

Adâncimea poate fi redată folosindu-se dreptunghiuri de culoare diferită față de primul plan, auriul se folosește pe chenarele tabloului pentru a reliefa bogăția cromatică și amintește și de stilul școlii iconografice de la Saint Albans. O atenție deosebită se acordă chipurilor. Dacă privim de exemplu tabloul cu Moise, observăm că e vorba de un figuratism antropologic mimetic. În tablouri se inserează și litere iudaice, exact ca și în miniaturile celto-iberice sau anglo-saxone medievale. Nu există urmă de clar-obscur la acest pictor și nici de întunecime. De fapt, această religiozitate a artei naive o remarcase și Marc Chagall. Pictura Adam and Eve eating from the knowledge tree deține un nexus al categoriei estetice a umorului, ceea ce ne face să credem că Safed execută și o artă cu elemente laice convertite unui spiritualism folcloric. Majoritatea tablourilor sale sunt fragmentate în benzi desenate. E vorba de un fragmentarism gradual care conferă perspectiva pe verticală a tabloului sau direcția de citire a narațiunii sale. De multe ori acest fragmentarism se realizează fie prin linie curbă pentru a oferi o deschidere de mare amploare centrului tabloului, fie prin linie curbă și linii drepte în același timp însă în proporții egale. Totul este simetric, nimic nu este haotic deși inițial așa ar părea. Este un artist conștient ce jonglează cu toate aceste tehnici.  Faptul că îşi caută tematicile în folclor este un motiv în plus să îl corelăm cu teoriile etnomorfiste fiindcă „ea permite comuniunea  totală cu arhetipul şi cu un elan imaginativ neinhibat” [3]. Cu toate acestea, există și un oarecare realism în această simplitate, un naturalism post-realist pus în tiparniţa unei atitudini pozitive, apolinice, ataraxice în faţa vieţii (eirini/ ειρήνη).

[1] Maurice Cocagnac, Simbolurile biblice. Lexic teologic, Editura Humanitas, București, 1997, p.125.

[2] Wladislaw Tatarkiewicz, Istoria esteticii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1978, pp.25-37.

[3]Viktor Ernst  Maşek, Arta naivă, Editura Meridiane, București, 1989, p.5.