Miorița și Biblia (partea a doua)

Distribuie!

Tocmai datorită acestei crize identitare, românul a ajuns să-și mute loialitatea indiscutabilă, deși grav încălcată pe alocuri, din spectrul politic în spectrul spiritual. Dumnezeu luase locul a tot ce însemnase Ceaușescu, și îi prelease caracteristicile. Mamele când își cresc copiii spun că dacă nu sunt cuminți și fac păcate, îi bate Dumnezeu (în trecut, dacă nu erau concordanți cu ideologia statală, erau chinuiți de Securitate; acum însă de Dumnezeu). Ca să îmi permit să citez un fost profesor de-al meu care mi-a măcinat zilele și nopțile, dar pe care încă îl admir după ani de zile: Dacă Dumnezeu bate, e un mare ticălos. Și mare dreptate avea zicând asta.

Biblia și în definitiv religia creștin-ortodoxă ne spun că dacă păcătuim, o facem în baza propriei noastre voințe și rațiuni, conștienți fiind de repercursiunile faptelor în sine – fiind înștiințați în prealabil de relația cauză-efect prin care sacrul interacționează cu profanul. Ceea ce este, din păcate, destul de relativ. Românul se crede religios, însă a fi religios presupune în formă bazică a respecta cele zece porunci; a opta fiind Să nu furi. Cel puțin asta am învățat eu când eram copil și frecventam orele de religie la școală și nu făceam oratorie sau gimnastică (anume să recit rugăciuni sau să fac mătănii – de unde am remarcat eu pentru prima dată diferența capitală între dogmă și teologie).

Și tot când eram eu copil și frecventam naiba știe ce alte materii la școală, am fost marcat de puterea latentă a dogmei creștin-ordotoxe, altfel mult mai puternice în plan factual că și puterea teologiei în sine. Mai precis spus, observam (la vârsta aceea poate doar remarcam fără să realizez) cum puterea dogmei religioase funcționa nu neapărat, cum ar fi logic, ca liant pentru legile statului în care trăiam, ci mai degrabă ca înlocuitor.

Aș merge atât de departe încât să spun că atunci când ești mic preferi să nu dai cu un picior de masă în capul altui copil din trei motive, specificate în ordinea inversă a importanței lor: e ilegal; te bate Dumnezeu; te bate mama ta. Cât despre mama nu cred că e nevoie să explic detaliat; de regulă cap al familiei (capul familiei nu este șeful în sens propriu, ci este cel ce împarte venitul total al căminului la restul indivizilor în funcție de nevoi), mama te ceartă sau te sfătuiește când faci ceva prost, că să nu mai repeți astfel de episoade. Sar un pic și ajung la legi. Tot de mic înveți ce înseamnă legal și ilegal, deși nu realizezi foarte bine miza din spatele acestei diferențieri. Prinzi frică de polițiști cât și de hoți, fiindcă comportamentul tău nu este mereu legal (mai arunci o punguliță goală de pufuleți pe jos) iar atunci când este legal ești oricum pasibil de a fi victima unui ucigaș sau hoț. Homo ludens-ul din tine reușește să înțeleagă ce înseamnă în definitiv sistemul judiciar prin observație și imitație; socializezi, cu alte cuvinte, alături de amici jucându-te de-a hoții și vardiștii, învățand astfel disciplina societală.

Dar când vine vorba de Dumnezeu, ce cunoști cu adevărat? Cunoști limitele sale, care nu există. Cunoști sancțiunile sale, date plastic în forma Raiului și Iadului din viața de după moarte (mare atenție, științific sancțiunile sunt atât pozitive cât și negative) și o vagă trimitere la ceea ce am putea numi karma-creștină în sensul în care dacă săvârșești acțiuni crestinește drăguțe, vei fi tratat la fel.

Dar până la urmă nu cred că știi, de mic copil cel puțin, faptul că metafizica ortodoxă născută din Metodiu din Salonic (fratele lui Chiril, cel ce-a făcut alfabetul ce-i poartă numele) prezintă în termeni foarte vagi existența unui Iad (așa cum îl privim noi), făcând din sancțiunea unei vieți necuviincioase de fapt o viață de după poarte marcată de neant, de lipsa Tatălui (Dumnezeu), de abandon. Cu toate acestea, Iadul există în forma sa mult mai elaborată (chinuri, foc, etc.) datorită dogmei religioase, din nou, mult mai puternice ca și teologia în sine. La fel și cu icoanele în clase. Deși școala este o instituție prin definiție laică și nicăieri nu e scris că trebuie să existe în astfel de locuri obiecte de cult, dogma noastră ortodoxă, alterată din nevoia de a găsi un liant național a creat această practică (nevoia de a avea un tătuc care să vegheze din cuiul bătut în perete e mai mare că și nevoia de laicitate în școli).

Mergând puțin în urmă, reamintesc criza identitară a românilor. Reamintesc religia laică statală și personalizată a ceaușismului născută din comunismul stalinist și transpunerea proceselor de alterare spre sfera teologică odată cu colapsul final al regimului în 1989, prin care Ortodoxismul a deviat (puțin, e drept, dar simțitor) de la baza sa teologică fidelă și s-a personalizat precum un organism în plină adaptare la cerințele și necesitățile românilor. Ceea ce a fost concordant cu numitorul comun al majorității indivizilor a rămas valid, pe când ce nu era concordant a fost dat la o parte, însă nu uitat, ci păstrat pentru acei indivizi care aveau numitori comuni cu întreaga bază ortodoxă (teologii sau pasionații de teologie).

Dar, în definitiv, ce popor nu face asta? Și aici nu mă refer neapărat la religie și teologie. Într-o manieră foarte plastică se poate explica succesul societăților vestice (europene) în fața celor din est prin faptul că acelea din vest și-au stabilizat într-un mod foarte eficient numitorul comun, lăsând aproape în totalitate excepțiile în afară – astfel încât au avut cetățeni muncitori dar necunoscători și cunoscători adevărați dar nemuncitori (adică au făcut diferența între sapă și stilou, pe când în spațiul românesc rarisime sunt clipele în care astfel de indivizi își fac apariția). Noi în schimb, avem un număr imens de numitori pe individ – or tocmai de aceea este greu să realizăm calcule rapide între noi – dar din tot acest efort de reducere sau mărire al numitorului, judec eu, este mai rațional să păstrezi legătura stabilizată pentru timp îndelungat și într-o manieră fructoasă odată atins scopul. Or dacă scopul a fost și este acela de a regăsi un numitor comun într-un Leviathan intangibil, atunci acesta să rămână pentru mase ca acestea să poată funcționa.

Și, până la urmă asta înseamnă Europa Răsăriteană, România fiind inclusă în ea cu jumătate din teritoriul său. Indivizi diverși, care ajung până la urmă să se înțeleagă între ei dar care greu găsesc un numitor comun (cultural sau nu) al poporului astfel încât să poată funcționa eficient. Drept urmare, în România unde-s doi nu crește neapărat puterea, ci este o putere mărită în potență, neatinsă, rămânând că indivizii să-și găsească numitorul comun pentru a putea atinge puterea respectivă – și acel numitor comun se găsește mult mai ușor în momente de criză, de cumpănă, când de regulă toată populația și-l reduce considerabil – asta cu condiția ca românii să nu doarmă, cu am făcut în majoritatea momentelor de cumpănă din istorie.

Alex-G. Ioana

Ilustrații de Cristina Stan

Taguri

Arhiva

5 Comments

  1. Nita Mihai
    August 16
    Reply

    Eu cred ca icoana se poate inlocui, fara un impact neaparat negativ, cu un “liant” mult mai semnificativ pentru identitatea colectiva: steagul si stema sunt singurele simboluri-memento de care are nevoie un elev intr-o institutie laica dintr-un stat secular.

    Nu toti sunt ortodocsi, nu toti se inchina lui Dumnezeu, nu toti recunosc vreo divinitate. Toti sunt in schimb romani si europeni, acestea fiind identitatile care trebuie afisate in spatiul public.

    Apartenenta religioasa, daca avem pretentii de societate moderna, nu trebuie sa reprezinte o bariera sociala sau un motiv de discriminare si excluziune (ceea ce pare fenomenul din ce in ce mai pregnant in Romania: opacitate diplomatica si tensiuni sociale, intoleranta, prozelitism, fatarnicie etc).

    Orientarea religioasa nu trebuie sa fie apanajul institutiilor statului, de orice tip ar fi ele. Pentru astfel de manifestari exista sfera privata plus ONG-uri si alte asociatii particulare.

  2. Dincă Răzvan Constantin
    August 16
    Reply

    Okai. Îţi dau un 8 pentru informaţie, un 10 pentru cum ai prezentat şi un 10 pentru propriile opinii. Frumos.

  3. Alex-G. Ioana
    August 17
    Reply

    Pentru Mihai:
    1. mersi de loialitatea comentariilor (ai avut anduranta sa-mi citesti zarzavaturile si-ti multumesc)
    2. am vrut in prima instanta sa intru si pe simbolistica religioasa statala, anume: stema nationala (ce include o cruce), juramanintele statale cu mana pe biblie (vezi juramantul prezidential) ce n-au nici cea mai vaga reflexie teologica ci sunt pur dogmatice si traditionale, dar despre care voi vorbi probabil intr-un material viitor.
    3. identitatea europeana nu o preleva pe cea nationala – e vorba de un sentiment de apartententa ce se bazeaza pe subsidiaritate; un om mereu se va simte identificat in baza teritoriului in care se naste (ex. ma simt mai mult roman ca si european, pe cand mai mult ca si roman ma simt ardelean, pe cand mai mult ca si ardelean ma simt…x, si tot asa)
    4. oricat ne-am dori sa credem ca traim intr-un stat secular, nu avem parte de asa ceva. ortodoxia este un adaos al statului roman cat si o componenta necesara a acestuia. fireste, nu toti romanii sunt ortodocsi, iar din cei ce sunt nu toti sunt practicanti – mai mult motiv pentru laicitatea scolilor si un argument un plus pentru argumentul meu prin care nevoia ‘tatucului’ a dat utilitate cuielor libere din peretii claselor din scoli (desi m-am exprimat probabil prost; daca n-ai inteles ideea anunta si-am sa rectific)

  4. Alex-G. Ioana
    August 17
    Reply

    Pentru Razvan:
    9.3(3) e o nota mult mai buna decat mi-as fi acordat pentru material; multumesc enorm :))!

  5. Nita Mihai
    August 17
    Reply

    Nicio problema. Si eu reflect asupra subiectului propus de tine, fie din proprie initiativa fie ca raspuns la niste asteptari academice si ori de cate ori am ocazia sa gasesc un text si sa comentez/polemizez pe baza lui, o fac.

    Am inteles ce ai vrut sa exprimi, raman totusi de parere ca trecerea religiei din “inventarul” statului spre constiintele indivizilor (sau a grupurilor non-statale din care fac parte) e un proces inerent modernizarii. Ai drepate, nu putem sa ne asteptam ca ea sa dispara pestre noapte, sa scapam ca prin minune de dogma si formalism, dar imi rezerv cateva sperante ca se va produce si seculrizarea fireasca (atentie, nu cea impusa, specifica perioadei comuniste), optimist vorbind, cam intr-un secol.

    Astept de asemenea si urmatoarele articole, ca sa putem continua discutia.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*