În lumina recentei dispariţii şi reapariţii a elevei din Bucureşti, care s-a sfătuit în prealabil cu duhovnicul ei, multe organe abilitate şi mai puţin abilitate din ţară şi-au dat cu părerea referitor la subiectul predării religiei în şcoli. Mai mult, deputatul Remus Cernea a iniţiat un proiect de lege pentru anularea obligativităţii predării acestei discipline. Articolul de faţă îşi propune să dezbată tocmai acest subiect: mai e nevoie de această disciplină în şcolile ţării noastre?
Contestatarii acestei idei invocă atât comportamentul unor profesori ce încearcă să îi „îndoctrineze” pe copii în religia ortodoxă (omiţându-se faptul că în unele şcoli se predă şi religia catolică şi probabil şi altele), dar şi faptul că predarea acestei discipline a devenit în timp ceva formal sau o practică învechită.
Ca în orice problemă, şi această dezbatere are două faţete: una pozitivă şi alta mai puţin plăcută. Vorbind despre necesitatea predării religiei, cred că aceasta a fost mereu cea care a stat la baza dezvoltării ţării noastre, Biserica Ortodoxă sprijinind atât aspectele culturale ale vieţii cotidiene, cât şi pe cele legate de patriotism. De asemenea, predarea unei religii poate constitui şi un prilej de dezvoltare a culturii generale a unui copil.
Cei care doresc aplicarea acestei măsuri sunt în mare parte neavizaţi, oameni ce nu au nimic în comun cu religia, scopul lor fiind doar denigrarea Ortodoxiei. Cum pot da lecţii de etică nişte oameni ce nu au nimic în comun cu asta, nişte oameni imorali, fără Dumnezeu? Mă întreb cum poate fi morală căsătoria între persoane de acelaşi sex, din moment ce scopul acestei căsătorii nu este decât căutarea plăcerii, o plăcere inferioară până şi comportamentului animalier (Am făcut referire la asta, pentru că aceleaşi persoane care cer excluderea religiei din şcoli susţin şi aceste căsătorii).
De mult timp s-a putut constata o tendinţă de denigrare a religiei, a Bisericii în general, denigrare ce se datorează în special faptului că această instituţie se bucură de încrederea majorităţii cetăţenilor ţării noastre. De această dată, prilejul folosit a fost dispariţia acestei fete, ideile fiind conectate într-un mod foarte interesant: fată dispărută – e-mail-uri duhovnic – Biserică – predarea religiei în şcoli.
Pe cei ce doresc adoptarea acestei măsuri aş vrea să îi întreb: unde vor fi încadraţi acei profesori care predau acum religia? Sau crearea de locuri de muncă nu mai constituie, brusc, o prioritate?
De asemenea, sunt curios dacă această „îndoctrinare” a făcut vreun rău copiilor. Ştiţi vreun caz de crimă, viol sau altă atrocitate comisă ca urmare a faptului că respectivul a participat la ora de religie? Dimpotrivă, cred că lipsa acestei discipline ar putea crea un prilej de acest gen.
Desigur, de multe ori religia nu este predată aşa cum ar trebui, profesorii fiind mai indulgenţi decât cei de la alte materii. În orice caz, nici cei ce sunt severi nu sunt priviţi cu ochi buni, pentru că religia ar trebui să fie „o materie uşoară”, după cum gândesc mulţi copii şi ai lor părinţi. Dacă se păstrează un echilibru între severitate şi indulgenţă, astfel încât copilul să participe cu plăcere la ora de religie, cred că toată lumea are de câştigat. Generalizând puţin, şi alte discipline se predau într-un mod ce nu face cinste profesorilor, în special şi învăţământului, în general, aşa că nu e o problemă singulară aici.
Ca o concluzie, aş vrea să moderez criticile ce se aduc acestei materii din ce în ce mai blamate şi aş îndemna pe cei ce sunt împotriva acestei predări să îşi îndrepte privirea înspre problemele reale ale acestei ţări, probleme ce vin de mult mai sus, ca urmare a corupţiei care domină organizarea statului.
