Românul nu știe ce vrea; devenirea întru devenire a lui Noica se întinde la infinit. Românul știe că nu îi e bine și rămâne în această criză a realului, suspendat într-o perpetuă tranziție – premisă mereu speculată de posibilul guvernant, care în campania electorală nu oferă nimic concret, doar abstracțiuni, clișee, construcții lipsite de conținut; exemple aleatorii din ultimile campanii:
România bunului simț. (Crin) – E clar că sloganul nu promite bun simț la conservă, disponibil în toate rețelele mari de magazine. Catindatul face, de fapt, un artificiu grozav și se propune ca personaj civilizator – imposibilitate de domeniul evidenței.
Învingem împreună! (Geoană) – Pe cine, nu cred să fie stare de război? USL-iștii sunt heitări din fire, cum ar zice unii, așa că, probabil vor să învingă pe toată lumea, că, și acum, la guvernare, tot atitudine de opoziție au.
Să trăiți bine! (Băsescu) – Ce înseamnă să trăiești bine? Ce este binele? Nimeni nu știe, nimeni nu ne spune. Deja de notorietate sloganul, dealtfel ca și personajul asociat ca imagine lui, este luat peste picior la tot pasul; „binele” nu este aici nimic altceva decât un simulacru, la fel ca și sloganul în sine, născut din rațiuni de advertising electoral. E clar că scopul candidatului în campania electorală nu e să propună alegătorului sisteme axiologice. Așadar, mesajul ar fi: să trăiți să mă votați! Cam asta fac românii… trăiesc și atât. Asta au și votat.
Ia atitudine! (EBA) – Catwalk și mersul înțepat al unui model profesionist! În rest, nu răscolește imaginația civică a unui cetățean care votează. Atitudine față de ce? E un îndemn în mod voit fără obiect, pentru că, deh, ignoranța caracteristică maselor, în generalitatea sa, nu are obiect, e anxioasă.
Rămân la datorie! (Chiliman) – Cu riscul de a exprima disperarea în ochii celor mai ironici, sloganul, care cere continuitate, reușește să ilustreze un procedeu de imagine profund: atașamentul moral de datorie, un fel de imperativ categoric, de care până și Kant ar fi mândru. Diferența e că, filosoful era conștient că imperativul categoric e o speculație a idealității morale. Plus că, imperativul electoral e unul ipotetic prin definiție. Interesantă e abordarea: statică și negativă.
Să se facă dreptate! (USL) Îmi vine în minte, imaginea din Facere: Să se facă lumină! și lumină a fost. Doar că USL nu e Dumnezeu (mulțumesc Doamne!) și e mult întuneric. Oamenii ăștia -useliști, le zice lumea- ca toți ‘iștii’ preferă să își asume o imposibilitate ontologică de a face dreptate, decât să își asume responsabilitatea de a ajuta la realizarea dreptății. În România, dreptatea e a celui ce o face și nu mă refer la judecători, ci la dreptatea socială, aia care reiese din legi. Suntem egali în drepturi, dar parlamentarii au imunitate; toți avem responsabilități, dar legislativul nu răspunde juridic pentru legile pe care le emite, doar actul în sine e (uneori) sancționat.
Repornește inima României! (ARD) – Să înțeleg că România e în moarte clinică și tot ce trăiesc eu acum e un vis urât? Un fel de utopie a distopiei, un mise en abyme, care, deși vrea să ne atingă ‘la inimă’, ne face să intrăm în depresie, să ne dăm seama în ce țară trăim și să ne întrebăm daca mai avem scăpare, noi sau copiii noștri – curată introspecție!
În acest peisaj dezolant, până și un slogan de genul : „Votați-mă! Pun luminițe roz în tot orașul!” e mai sincer. Întruchiparea cea mai banală a pragmaticului dă clasă politicienilor noștri, care ne spun nimic și ne oferă nimic. Asta e ceea ce vrem. Oare?
Mihai-V. Cîrjă
Sursa foto: wikimedia.org
Ce e mai bine? Sa nu mergi la vot, sau sa mergi la vot si sa-ti anulezi votul? … Alta varianta nu aleg.
acum am vazut ca nu ti-am scris ca reply, ci comment individual..
Sa nu mergi la vot e o forma de indiferenta, sa mergi si sa-ti anulezi votul e o forma de implicare. Pragmatic vorbind, si actiunea si inactiunea au in acest caz un rezultat nul. E o chestiune de constiinta civica ce faci.