Când am păşit spre studenţie, îmbrăţişată de un sentiment de cvasimaturitate şi de pseudoindependenţă, nu ştiam că lumea n-o să mai fie la fel cum o cunoscusem până atunci – cumva caldă şi primitoare.
La începutul facultăţii primele contacte interumane au fost superficiale sau, pur şi simplu, au eşuat, „ce faci?”-urile doar umpleau liniştea exagerată, individualismul fiecăruia crea ziduri solide, iar atmosfera neutră mă trimitea acasă mereu tristă. S-au format câteva legături egale cu durata cursului, şi uneori chiar porneam spre facultate cu o poftă nebună de oamenii aceştia pe care nu reuşeam să-i prind niciodată în acelaşi loc.
Nu vreau să spun că asta e definiţia universală a primului an de facultate. Nici gând! Mi-au trecut pe la urechi şi legendarele nopţi de cămin şi ieşirile în masă în club sau la film, pe care n-am cum să le contest doar pentru că eu nu le-am trăit niciodată, fie dintr-un ghinion teribil de a fi nimerit într-un timp şi spaţiu nepotrivit, fie pentru că generaţia asta este una mult prea individualistă.
Cred că suntem prea înrădăcinaţi în istoria noastră de „acasă” şi ne vine teribil de greu să formăm noi conexiuni autentice pentru că ne simţim confortabil cu relaţiile de prietenie pe care le avem deja şi efortul de a crea noi legături ni se pare imens.
Ce-i drept nu cred că o sală de seminar are efectul de a ne apropria foarte mult, ci, mai degrabă, alternativele sociale cum ar fi ONG-urile, proiectele, organizațiile de voluntariat, ieșirile spontante sau planificate pot face asta. Trebuie să căutăm tot felul de artificii care să ne ajute în crearea unei relații de colegialitate stabile și verosimile. Să improvizam, să ne recreem în fiecare zi, să fim spontani, să ne mulăm pe felul de a fi al celorlalți încât să fie bine. Sunt convinsă, însă, că ăsta a fost doar un început timid și precaut pentru că fiecare a simțit că a pășit pe un teritoriu necunoscut.
În fine, ceea ce m-a marcat în această perioadă a vieţii a fost relaţia cauză-efect: cu cât creştem mai mult, cu atât mai greu vom găsi persoane de care să ne ataşăm, iar nevoia de apartenenţă devine una disperată şi greu de satisfăcut.
Diana-Luciana Barbu
Sursa foto: wikimedia.com
Experienta ta se incadreaza intr-un ansamblu mult mai larg: nu doar generatia noastra e individualista, ci toata societatea romaneasca, dupa cum o confirma si studiile, trece de la “colectivismul” comunist si neocomunist dinainte si din primii ani de dupa Revolutie la “individualismul” specific societatilor capitaliste. Relatiile devin superficiale, tangentiale sau pur si simplu instrumentale, adica doar in vederea unui scop (comun sau nu). Oamenii devin din ce in ce mai constienti de ideea de spatiu personal, de “privacy”, devin mult mai asertivi si rigurosi in ce priveste “prietenii” si “cunostintele” si e si normal sa fie asa. Nu e neaparat un lucru rau; poti vedea lucrurile si astfel: chiar daca se pierde acea solidaritate de care zici tu, acea “identificare cu grupul”, “spiritul de gasca”, daca vrei, se castiga ceva important – lectia independentei in dezvoltarea personala care te ajuta sa iti valorifici resursele proprii si sa iti accentuezi ceea ce te face pe tine o fiinta unica si irepetabila: individualitatea.
Eu cred ca nu ai nimerit tu in grupa care trebuie. In grupa noastra individualismul se manifesta mult mai fad decat spiritul de echipa.
Buburuza, commentul tau m-a mai calmat un pic :)))))