Caligrafia arabă între intenție decorativă și teocentrism

Distribuie!

de Maria-Roxana Bischin

motto:

Gândirea arabă este precum o fântână. Ea se repetă ca apa care țâșnește, căci tot așa muzica arabă este melodică și nu armonică; tot astfel timpul este ca o spirală și nu ca o traiectorie.

(Abbderahman Badawi)

Când ne gândim la Islam, dincolo de orientalismul înțeles din punct de vedere al princiipilor naționalist-identitare, ne putem gândi la o parte importantă a istoriei culturale, în special la inovațiile din știință și din stilurile artelor decorative. Markus Hattstein este cel care s-a preocupat să aducă la lumină întreaga artă islamică într-un album intitulat Islam. Art and Architecture, editată de editura internațională Ullmann. Ce este arta islamică sau ce reprezintă stilul islamic în artă? Din fericire nu există un singur stil islamic, ci sunt o multitudine de stiluri ce se înscriu sub aceeași cupolă terminologică a termenului de islam și de cultură arabă. Islamul este religia, dar arăbismul este religia, spiritualitatea, filosofia și cultura arabă. Arăbismul nu poate exista fără Islam, fiindcă nu ar mai fi arăbism.

Când spunem Islam, ne putem gândi la textele Coranului, la fel de bine cum ne putem gândi la străzile Marakech-ului arse de soare, pline de mirodenii, eșarfe și carpete pictate asemuit celor realizate cândva de Klee. La fel de bine ne putem gândi la palatul din epoca modernă Topkakî al turcilor, la ceramica de Iznik, la anumite edificii siciliene, la străzile cu moschei în stil almoravid din Spania, la Tunisia, la Egipt, Azerbaidjan și țările caucaziene. Dacă privim în retrospectivă, arabii mereu au fost parte integrantă din istoria Europei, dovadă fiind tratatele de medicină ale lui Ibn Sinna latinizat Avicenna, filosofia lui Al-Kindi, medicina clinică a lui Ar-Riza,  poeziile lui Al-Mitanabbi sau Rumi, matematica lui Al-Biruni, tabelele trigonometrice și astronomice ale lui Al-Khazini.

Stilul arhitectural islamic pornește oarecum din maniera în care arabii își decorau literele în caligrafie. Caligrafia și arhitectura devin pretexte ale teocentrismului într-o astfel de cultură. Massignon considera că prin limba arabă a ajuns la Dumnezeu. Nu degeaba verbul arăbesc are doar două categorii temporale: împlinit și neîmplinit, împlinit fiind cel al cotidianului și neîmplinit cel al sacrului. Caligrafia islamică ocupă un rol foarte important chiar și în arta picturii europene, când la 1830, un nou stil transgresa pictura europeană. După ce Napoleon cucerește Egiptul (1798), orientalismul introduce exuberanța și misterul Orientului. Caligrafia ilustrează două aspecte ale acestei culturi: scrisul este de fapt materializarea transcendentală a cuvântului sacru <<Allah>>, iar în al doilea rând, Coranul vorbește despre cum acest scris trebuie să fie „elegant, frumos și proporționat”[1] ca însuși esența lui Allah (Elke Niewöhner: Islamic Calligraphy in Islam Art and Architecture, p.574). Este exact același model teocentric cuprins și în cartea lui Ersnt Kantorowicz, The kingʹs two bodies (Princenton University, 1957).

Caligrafia arăbească există sub toate formele și mărimile: „Alfabetul arab folosit de Mecca și Medina în prima jumătate a secolului VII este, la fel ca toate celelalte scrieri semitice, o scriere consonantică”[2]. Limba arabă poartă denumirea de „al-lugatu al -ʹarabiya”. Primele consoane arabe apar pe inscripția de la Ǧabal- Ramm din secolul IV din Iordania, succedate fiind de inscripțiile de la Ǧabal Usays din Damasc (cca528) și inscripția de la Harran din 586. Având în vedere că alfabetul arăbesc este unul consonantic, bazat pe 28 de foneme, textul coranic a fost redactat numai în stil consonantic, iar vocalele vor apărea mai târziu datorită gramaticilor scrise de Abul al- Aswad (cca. 650) și Ahmad al -Farahidi (786), astfel încât, înspre secolul XI, alfabetul arab va ajunge cel mai sofisticat alfabet, atât al lumii orientale, cât și al lumii europene. Araba se va răspândi relativ ușor în întreaga Europă medievală prin fenomenul de asimilare culturală și transgresiune. Prima traducere a Coranului va avea loc chiar sub jurisdicția abatelui de Cluny, Petrus Venerabilus de la 1143, în limba latină. În engleză, va apărea prima dată la 1649, The Alcoran of Mohamet. De Sale va traduce direct din arabă în franceză la 1743 textul Coranului, când orientalismul literar era la apogeu. Scrisul nu numai că este revelația transcendentală a lui Allah, dar este și un fenomen de cali-hidroză[3] (din grecește, purificarea prin virtutea frumosului) sau purificarea prin scris a omului. Scrierea arabică se prezintă sub mai multe forme, diferențierile fiind la nivelul proporțiilor fonemelor, la nivel de geometrizare a scrisului. Este dacă vrem să spunem, mai mult decât scrierea și arhitectura gotică specifică occidentalismului medievist.

În secolul IX se practica stilul scrierii kufice, dovada fiind o pagină din Coranul redactat în stil kufic păstrată la Muzeul de Artă Islamică din Berlin. Până către secolul XII, scrierea kufică va fi rezervată scrierii Coranului. În secolul XII, stilul kufic va cunoaște transformarea în stilul osmân, sau osmanic după numele lui Osman I, întemeietorul Imperiului Otoman. „Începuturile Imperiului Otoman sunt învălurite în negură, cel care a dat numele dinastiei, Osman, intră pe scena istoriei cu ocazia bătăliei de la Bopheus din 1302[4]. Legile emise de Imperiul Otoman numite fêtva se vor redacta în stilul osmanic.

Cel care a diferențiat cele șase tipuri de scriere arabică a fost gramaticianul Ibn Muqla ce stabilise încă de la 939 că există șase stiluri de scriere arăbești: (1) kufic, (2) naskhi, (3) muhaqqaq, (4) taaliq, (5) riqa, (6) thuluth. Lungimea, lățimea și diametrul literelor sunt calculate altimetric.

Scrierea kufică este chiar scrierea lui Mahomed și va rămâne scrierea textelor coranice, întinzându-se pe perioada secolelor VII, de la hegira lui Mohamed și până târziu în secolul XIV.  Scrierea naskhi este cel mai celebru stil al scrierii islamice și predomină atât în statele arabe de secol VI, cât și în sudul Franței, Spaniei și al Siciliei sau Maroc. Stilul muhaqqaq se dezvoltă târziu în secolul XIV, datorită caligrafului Yaqut Mustʹasimi, literele fiind caracterizate de verticalitate, de lungimi egale, puternic influențate de stilul scrierii unciale gotice.  Combinația de thuluth și naskhi a dat naștere stilului riqa de secol IX. Este cel mai lizibl stil și cel mai ușor de înțeles. În secolul X se dezvoltă thuluth, iar acest tip de scriere va acorda o improtanță deosebită literei alif  ٱ considerată a fi litera lui Mahomed, începutul sacru și sfârșitul sacru. Toate celelalte litere ale alfabetului trebuiau să fie mai mici în stil descrescător decât litera alif care căpăta rotunjimi decorativiste. Literele erau gândite acum ornamental, cu tentă decorativistă, puternic stilizată, iar circumferința lor internă era cât mai voluminoasă.

Așa cum observăm din imaginile de mai jos, aceste stiluri se vor păstra până târziu în secolul XVIII.

Irvin Cemil The Content of Form, Islamic Calligraphy between Text and Represenatation, Dumberton Oaks, 2016.

 

a1

pagină decorativă a unui text religios, stilul naskhi, sec. XVII, Berlin.

 

a2

decretul lui Selim al III-lea din 30 dec. 1569, Istanbul, Muzeul de Artă Islamică și Turcă

 

a3

caligrafie persană în stilul nastaliq, c.1575, Berlin, Muzeul de Artă Islamică

 

 

 

 

[1] Trad. din Elke Niewöhner, Islamic Calligraphy in Islam Art and Architecture in Islam. Art and Architecture, p.574.

[2] Loc.cit.

[3] Termenul îmi aparține.

[4] Robert Mantran, Capitolul I, Istoria Imperiului Otoman, Ediutra All Istoric, București, 2001.

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*