Filmul de vineri este: The bothersome Man, în regia lui Jens Lien

Distribuie!

de Manuela Dospina

Script  destinat teatrului radiofonic, iar apoi modelat pentru film, multe cataloage Ikea, alcool care nu te îmbată, și suicidul, o chestiune futilă și deloc înspăimântătoare.

Spunea Haneke într-un interviu că: „What I like are films that take me seriously, that don't treat me as more stupid than I am.”; deși nu cred neapărat într-un raport egal între film și public, decât dacă  ajunge să se sincronizeze la un moment dat nevoia“cinesseur-ului” cu cea a regizorului.

Filmele care ne iau pe noi în serios? Să fim rezonabili. E o lume care bruschează fricile noastre și redă toată nebuloasa din care suntem alcătuiți. Faptul că cineva reușește să declanșeze și să redea insolitul, nu ne angajează neapărat pe noi în niște parametri ontologici, ci mai degrabă ne aruncă în hău, mai precis în ceea ce nu poate fi reprezentat, într-o pre-existență a realului -. Nu noi suntem scopul lui Jens Lien, ci doar o înșiruire de cauzalități, asemeni unei încăperi cu role de film încurcate, dar oricând viabile de a fi derulate într-o liniaritate anume.

Un film reușit iese din frica unui scenarist/regizor, precum și din plăcerea morbidă de a ști că vulnerabilitățile lui vor fi seducțiile noastre din urmă. Vălul care stă între privitor și obiectul dorit devine pânza cinematografică.

Ca să povestesc totuși puțin și despre film, ar trebui să încep prin a vă spune că The Bothersome Man e un film ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume. Îndrăznesc să adaptez metafora oglinzii stendhaliene, doar că aici nu se mai oglindește nimic, nu mai e blamat nici cel care poartă oglinda, nici drumul, fie el anevoios sau nu. Singurul care va avea de suferi va fi noul venit în Țara lui Nimănui sau Distopia. Ca-n filmele SF, mai lipsesc licăririle roșiatice ale unor roboți în miez de noapte.

Andreas (Trond Fausa), care este de altfel și protagonistul, va deveni nostalgia unei armonii pierdute. Acesta va conștientiza că moartea fără viață nu mai poate fi percepută și mai ales, neexistând o fuziune erotică, atât pulsiunea morții, cât și a vieții, ajunge să fie raportată la un crâmpei de stâncă din care ies sunete rotunde și melodioase. Cum spune, de altfel, și Kundera: Viața este în altă parte. Astfel, Andrea devine realmente omul care deranjează, care își pune întrebări, care vrea să urle: Este

https://www.youtube.com/watch?v=FgyiH5QPR2o

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*